Spune-mi ce vrei

... ca sa-ti spun ca nu-ti dau.

26 de posete
vreo suta de pixuri
vreo 10 agende-jurnal
zeci de nopti nedormite
cutii cu scrisorele, biletele
16 perechi incaltari de vara
cea mai frumoasa poza nefacuta vreodata din Gara de Nord
41 perechi de cercei
mirosul unui anumit parfum
79 de maieuri si tricouri
anii mei de liceu
5 kg in plus (doar atat donez, din preaplinul meu)


Mai presus de toate, sunt o colectionara de dovezi de dragoste.
La 17 ani eram in stare sa colectionez si praful prin care calca Mr.
Pe la 20 de ani adunam despartirile si scadeam din orgoliu. Pentru ca in final sa dea cu minus si sa zic pas.

Acum, la batranete, ochii mei nu mai stiu sa planga, inima nu mai tresare de spasmele unui sfarsit iminent, nu mai stiu ce e disperarea si dorul si nelinistea si numar doar zilele cand il voi vedea prima oara pe ... ;;) ... sotul meu. Penibil. Banal. Comun. Sau nu.


Stii, si mie mi se pare ca sunt o mica prefacuta pentru ca toata viata, pana de curand, am crezut ca sa te mariti inseamna sa iti recunosti neputinta de a te descurca singur in viata. Sau ca toti care o fac sunt manati de traditii/parinti/nevoi/dorinta de a face copii si de a-i creste in mediul unei familii. Sau ca sunt lasi, pur si simplu. Credeam ca o relatie, daca e buna, e buna si fara un act autentic, semnat in fata unei gloate de oameni, care dupa un timp, te pupa ... balos. Eh, si acum cred asta;) Si nu am cunoscut nici o pereche a caror dragoste sa ma nauceasca de cap si sa ma faca, privindu-i, sa imi doresc sa am parte de ce au ei, casatoriti fiind. Poate si de asta, a venit tarziu decizia.

Ihhhhh, ma plictiseste de moarte ce scriu si am si uitat spre ce imi indreptam polologhia.
Mai bine fumez o tigara. Ca o fac cu stil:)