joi, 28 februarie 2013

Terapia mâinilor ocupate

Când ai mâinile ocupate, creierul se liniștește. Nu adoarme, dar picotește relaxat, răgaz de care poate nici nu-ți dai seama că ai nevoie.

Humus și pâine de casă cu semințe. E ceva în făcutul pâinii, nu vi se pare?
O alăturare de nasturi care te bucură simplu.
Recondiționarea unui dulap sau a unei perechi de pantofi vechi, de care nu te poți despărți.
Bentițe colorate, zburlite, nebune. One for you and one for (little) her.
O fustă maxi pe care s-o târâi pe jos.
Aplicații de toate felurile pe haine, mobile, pereți.
Un tricou pentru tine, o rochiță pentru ea.
Chalkboarding your house.
Jucării.
Rețete de mâncare netestate (o zice aia care abia a descoperit humusul. humus, humus, humus, god bless the humus!).
Un machiaj cum n-ai mai încercat.
Pictează o vază, un borcan sau un tablou. Chiar dacă toți (you included) vor vedea doar o mâzgâlitură în opera ta:p

Nu spune nu, nu spune nu pot, nu spune mi-e silă, nu spune mâine, nu spune nu e de mine. Încearcă. Joacă-te. Învinge lenea:p Schimbă. Înfrumusețează. Hrănește. 
Poate o să te frigi. Poate o să te-nțepi. Poate n-o să iasă ca-n poză. Poate pâinea o să aibă coaja prea tare si humusul (da, de 7 ori pomenit:p) n-o să fie perfect fin. Poate descoperi că nu-ți plac scoicile, la naiba cu ele! Poate nu ești atât de talentată cum te vedeai în capul tău. Nu-i nimic. Ai încercat, ai trăit emoția lucrului făcut cu mâna ta, ți-ai golit mintea, ți-ai folosit imaginația, ai creat ceva.

luni, 25 februarie 2013

2y3m: testing her limits (ȘI pe-alea noastre)

E un copil mi-nu-nat, dar asta nu mă împiedică să constat că nu i se spune perioadei ăsteia degeaba the terrible twos: e dificilă, încăpățânată din cele mai absurde motive, behăită, agitată, neatentă (2 zile la rând și-a spart aceeași buză), sclifosită, plină de toane, de refuzuri, de numai-cum-vreau-eu-când-vreau-eu, de numai-cu-mami-vreau-să-dorm-s-o-scarmăn-bine-în-urechi-și dacă-îndrăznește-să-se-miște-1mm-să-am-motive-să-plâââââng-să-țip-să-mă-jelesc.

E în plin avânt sociologic. Caută companie, diversitate, plimbări, joacă (cu copii mai mari), provocări. Și e cu totul altfel în afara casei ei, mă uit ca la un spectacol genial la ea, cum se joacă, cum interacționează, frica de necunoscut, emoțiile, cuvintele, limbajul corpului, încântarea, noul, toate, toate se văd perfect pe fața ei.
Într-o zi, în parc, l-a descoperit pe Curaj. A urcat cele 2 șiruri de scări de pe tobogan și-am așteptat să văd ce-are de gând. Nu mai coborâse singură treptele. I-am făcut galerie și-am văzut-o cum îi tremură fălcile și picioarele de frică, dar a reușit, încet, clătinându-se, ținându-se de bară, căutând cu un picior treapta următoare, pt ca la final să ju-bi-le-ze de încântare, a fost o chestie pe care a făcut-o singură, e drept, n-ar fi reușit dacă n-o încurajam atâta, dar ce bucurie și pt ea să fi descoperit frica, dar mai ales curajul.
În altă zi, îmi tot fâțâia păpușile prin fața ochilor, când pe una, când pe alta. Într-un final, am înțeles și ce voia: să le dau nume! Eh, cum să vă spun eu vouă, când ai mai mult de 5 păpuși cărora trebuie să le pui nume, nume pe care trebuie să ți le amintești exact și peste 10 minute și peste 4 zile, treaba nu mai e așa amuzantă. Acum amândouă ne mai amintim doar numele pe care le-a pus ea: Bepa și Bucibuci (unde buci=chiar buci, de la o păpușă cu buci bine delimitate:))).
Într-o seară când ne jucam cu formele din lemn, a inventat o poveste: o banenă mică-mică-mică saie pe-aici așa, așa, ucă-n babuz, duci a muncî. Și ce face ea la muncă, mami? Mâcî căniță și copăcei. Aaaa, păi tu ești balena asta. Da, io, Isi. (Traducere: o balenă mică sare pe-aici, așa, așa, urcă-n autobuz, se duce la muncă, unde mănâncă cărniță și copăcei, adică broccoli.)
Nu știu cum de și le-a însușit așa bine, dar zici că a parcurs exemplar primul capitol din Codul bunelor maniere. Se vede, pardon, se simte, treaba că n-a ajuns încă la cel care zice că pârțâitul zgmotos cu gura pân la urechi de încântare nu face cinste unei domnișoare, dar și când o săăăă, ce nas recunoscător o să am! O aud, așadar, scheunând un teee goog omoooos, mami, veau beioșăăăă!, timp în care mă gândesc ce suflet de câne tre să am să nu mă execut mereu când ea îmi cere așa frumos. Când îi aduc brioșa/mărul/păpușa scăpată pe după canapea, spune și mesi și cu pățede, mami!. Pe mumuțec, preferatul meu, îl aud mai rar. 
Când se împiedică, lovește, cade (varianta soft), înainte s-apuc să zic eu ceva, o aud pe ea spunând n-am nimic, mami, sunt bine, unde sunt e foarte accentuat și clar, parcă spus întocmai ca să mă liniștească pe mine.
Din când în când, probabil în funcție de ce citește în ochii lu' Dodi (l-ul e d la ea), se-așează pe vine în fața ei și-i spune consolator-încurajator tati a muncă, Dodi, vini sea'a cu masina!
Îi place să se uite la Animal Planet.
Și-i place să spele vase. Să o investești cu încredere (că poa' să facă treburi de om mare), să o iei în serios (nu uită ce-i promit), să vii cu idei noi, ea intră rapid în joc (și tot rapid poa' să și iasă), e glumeață, inventivă și face urât când îi e foame:p
În ultimele zile a făcut o pasiune pt cuvântul exact: o floare ai desenat? da, mami, ezat, ezat!
Cele mai importante evenimente din viața ei de până acum sunt: zilele când a fost la mare anul trecut (despre care tot pomenește) și petrecerea unui băiat de 7 ani, ținută la o sală de joacă. Nu știu cum e posibil să-și amintească că a fost la mare, cu cine a fost, cum s-a jucat (căsuța, nisipul, cortul, etc) și mă mir de impactul pe care l-a avut prima ei petrecere. Și-acum, la 2 săptămâni distanță, mă mai întreabă megem a petețe'e? Petrecere? Toată viața mea e o petrecere de când te cunosc pe tine, fată:p

2 ani de la botezul irisesc, îmi amintesc perfect sunetul bocetelor ei:)

joi, 21 februarie 2013

Extragerea mamei de lângă copilul adormit

Grea treabă. Artă. Gimnastică. Finețe. Răbdare.

Pentru că, pare-se, trăim după regula cine-l naște, ăla-l culcă, iată-mă pe mine, seară de seară, luând calea patului, uneori bufnind, de cele mai multe ori zâmbind. După lugulugupupici mă întorc cu spatele la ea și-aștept izbăvirea:)) Apropo, am făcut un experiment: timp de câteva zile m-am uitat la ceas înainte să mergem la culcare. Concluziile au fost răvășitoare: în timp ce au apreciam că am stat cu ea 15-20 de minute, până să adoarmă, ceasul arăta 50-60. Tare, nu?:D

Treaba e așa. Adoarme, finally. Gândesc extragerea. Evaluez pericolele. Îmi calculez șansele, metodele. Cea mai mică greșeală va fi taxată și timpul șederii mele lângă ea, ca orbetele, se va prelungi. În unele seri e simplu, în altele ar fi, dacă și eu aș fi contorsionistă-magicianCă-levitatoare-șefă, pentru că din cuști închise cu lacăte și legate cu lanțuri scapi mai ușor decât din ghearele irisești. 
Tehnica mea (revoluționară de-a dreptul) e umătoarea: îmi scot un picior de sub pilotă, ușor, ușoooor, aștept câteva secunde, încerc să mă dezvelesc de tot, ea se apropie mai tare de mine, pufnesc pe nări, mă uit aiurea-n tavan și spre ușă cu jind, mă mișc juma de milimetru, nici un semn, prind tupeu și sar la 1 cm distanță de ea când mâna ei îmi aterizează pe ochi, aha, joci dur, ok, nu-i nimic, mă descurc, mă descurc, îi ating mâna, îmi trec capul pe sub mâna ei pe care o țin cu mâna mea dreaptă în timp ce piciorul drept îmi atârnă afară din pat într-o răsucire care nu părea posibilă (e foarte important să nu-i scap mâna din mâna mea), așa că alunec din pat ținând-o și când ating solul știu că-s la câteva secunde de libertate. DACĂ nu cumva aud undi duți, mami?. Dacă aud asta, am pus-o! Dacă nu aud nimic, îmi ridic mâna încet de pe mâna ei, răsuflu ușurată și-o zbughesc pe ușă rugându-mă să nu scârțâie parchetul, să nu respire câinele, să nu tușească vecinul de la 3 și-n general, să încremenească lumea toată cât să apuc și eu să fug din dormitor și să fiu safe în lumea mea de adult!

marți, 19 februarie 2013

O ardeți psihosomatic?

Cred că există persoane care consideră asta o tâmpenie. Probabil că dacă m-aș duce la bunică-mea de 77 de ani și i-aș spune că emoțiile negative te pot îmbolnăvi, m-ar scuipa în ochi și mi-ar spune să mai termin cu prostiile atât de vehement că m-ar face să mă întreb what the fuck is wrong with me?! Pentru mine e o realitate la fel ca aia că mă uit acum la Iris cum roade un măr.
Citind, am descoperit că emoțiile astea au preferințele lor: tristețea atinge plămânii, grijile stomacul, furia și sentimentele reprimate lovesc ficatul, frica se-ascunde în rinichi și chiar și o bucurie excesivă poate afecta inima. Mă rog, astea sunt informații care se găsesc pe net și nu e cazul să mă dau eu specialist pe-aici, pentru că, șoc, nu sunt.
Altceva voiam să zic. Au existat în viața mea persoane (sau aș putea să folosesc singularul direct) care m-au poluat și mi-au dat manifestări somatice, pe care le conștientizam și atunci, dar nu pân la capăt, dacă pot să zic așa. Iar până de curând, când am avut o nouă manifestare, deci o nouă confirmare, nici nu mă gândisem prea mult la asta. Obraji purpurii, dureri de stomac, de cap, greață, stare de vomă, epuizare psihică și, ultima, un curent arzător de durere vie în braț, ca și cum pielea ar fi fost arsă și lovită, deși, evident, pe suprafața ei, nu se vedea nimic. Nici nu era. Asta era doar reacția mea la o anumită prezență. În momentul în care am încetat să mă gândesc la ea, au dispărut.

E greu. E obositor. E dureros. Să descoperi cauze, să faci legături, să elimini persoane din viața ta, să pui limite, să ridici bariere, să scormonești trecutul, să-ți accepți greșelile și alegerile, să fii optimist, pozitiv, să înlături surse de stres sau de tristețe, să-ți faci regulat și regulamentar igiena mentală, să te îngrijești de minte și de suflet cum te îngrijești de corp. Nu e primul an când sunt lovită-n plex de importanța acestor lucruri, dar e prima dată când caut să iau măsuri, încerc să dau atenție acelor lucruri care până de curând erau abandonate cu convingerea că dispar ele, ce-au altceva de făcut. Nu dispar. Îngroașă rândurile, atacă, slăbesc, subțiază pereții sufletului, te fac vulnerabil, instabil, acru, acrit, mohorât, temător, lipsit de energie, iritabil. Și tu nu ești așa, tu ești vesel, sociabil, tu ai imaginație, umor, nebunie și iată, un dram de inteligență, să nu mai aștepți să treacă de la sine ceva ce știi sigur că nu trece, și să iei măsuri. Cât și cum consideri.

De ce m-o fi lovit trenul ăsta, de ce acum, de ce nu niciodată, habar n-am, dar probabil că din tot ghemul ăsta, pe care eu, of, eu, trebuie să-l descâlcesc, o să răsară la final (sau pe parcurs) bucăți de sensuri și fascicule de lumină pfff, ce-am zis-o pe-asta!:D Hai, spor la curățenie!:p

vineri, 8 februarie 2013

Sunt un zero, îmi trebuie o cifră înainte ca să strălucesc

Unele ființe sunt ca niște zero-uri, 
le trebuie o cifră înainte și numai atunci nimicnicia lor dobândește valoare înzecită.
-M. Eliade-

Nu știu cum altfel să-mi încep mărturisirea, dar vreau să spun, înainte de a mă arunca în aberații, că nu sunt nici deprimată, nici măcar tristă, nici chef de subestimat n-am. Și-mi cer scuze că am păstrat atâta timp acest secret teribil:p
Citatul de mai sus îmi joacă în cap de vreo 15 ani. Nu am știut cum să mă poziționez față de el, l-am uitat, l-am înțeles, l-am urât când mi s-a părut că mă vorbește de rău pe mine, personal, pentru ca acum ceva timp, să îl simt lipit de ceafă ca o etichetă.
Eu sunt un zero. Nu e nici un lucru rău, nici unul bun. Unii oameni, pur și simplu, sunt așa. În momentul în care am devenit conștientă de asta, mi-am adus aminte de niște ocazii și de niște oameni care, prin ceea ce erau, m-au făcut pe mine să cam strălucesc. Se-nțelege că, deși situațiile pot și-au fost dintre cele mai normale, oamenii nu pot fi mediocri. Sau, dacă sunt mediocri, sentimentele mele față de ei îi scot în afara mediocrității. Am fost, și chiar mi-e dor de momentele alea, nu prea ne-am mai întâlnit în ultima vreme, în câteva rânduri, atât de absorbită de-o discuție, atât de cuprinsă de un feeling ciudat, ca o posedare, încât mi-am ieșit singură din propria piele ca să mă uit la mine cu uimire- ia te uităăăă la tineeee, ce tareee eeești, fatăăăăă!. E chiar amuzant, niciodată nu știi când te lovește și de ce ești în stare :D

Deschid o paranteză acum ca să vă spun că mi-e foarte clar ceva (desigur, ceva devastator de important:p). Până să îmi scrie pe piele în sanscrită-vergeturită că n-o să ies niciodată în șomaj sau la pensie din funcția de mamă, aveam impresia că viața e așa, forever, că am timp pentru toate, că nu am de ce să mă grăbesc, că nu am de ce să mă dau de ț ori peste cap pentru una sau pentru alta, timpul meu e încă mic, aproape neînceput. Haha, no! No, no, no! Ce nu faci înainte de copil, nu mai faci niciodată faci cu înmiit efort! Așa că trăiți acum, cumpărați acum bilete de avion ca să vedeți Barcelona în mai, fiți buni și originali, duceți-vă azi cu flori la mamă sau bunică, say no to margarine, cumpărați mere din piață, munciți cu drag și cu spor, îmbogățiți-vă (în lei sau în cunoștințe), nu fiți leneși, delăsători, invidioși, nu vă trageți la xerox în copii plictisitoare, depășiți-vă condiția sau limitele, râdeți, dăruiți și nu vă credeți nemuritori!