joi, 16 mai 2013

Și tu poți fi supernanny. Cum să-ți crești bine copilul (1)

Începutul a fost ok, exprimare lină, simplă, nelemnoasă, multe exemple și pilde, considerații de bun-simt, etc.
Apoi, la un moment dat, m-am simțit împinsă un pic pe panta “adventismului”, a cuvioșeniei pe care nu o am în sânge și nici nu mi-o doresc:
un părinte care nu e atent cu ținuta sa în fața copilului își demolează singur piedestalul, nu te afișa îmbrăcat sumar sau în pijamale în fata copilului, o să se uite cu dezgust la tine și-n nici un caz nu te lăsa surprins dezbrăcat sau în plin avânt sexual, a nu se manifesta sentimentele, fie ele pozitive sau negative, prea zgomotos, trebuie să fii demn, curat, corect, sigur pe tine, purtare exemplară, totul trebuie făcut cu demnitate și măsură.
Oare pentru că pe-astea le face fiecare după cum simte, și, scrise, par prea mult sau altceva? Sigur că nu cred că există părinte pe fața pământului care să facă un scop din a fi surprins în plin elan sexual, să fim serioși, dar să nu te afișezi în pijamale în fața lui, să ai ținuta aia perfectă de exponat de muzeu, mi se pare too much, nu sar în costum apretat cu juma de oră înainte să se trezească ea, sper să mă ierte pentru indecență și insensibilitate.

Citind cărți de genul ăsta caut, inițial fără voie, greșeli în educația și formarea mea, caut să văd, în funcție de cum sunt azi, ce copil am fost. Nu e o bucurie să descopăr că nu am fost un copil încurajat, responsabilizat, cu care s-a vorbit, căruia i s-a explicat, care să fi fost plăcut pentru ceea ce e, ci unul care nu era ce trebuia (eram a doua fată, încă o fată, nu un băiat cum și-a dorit taică-miu și cred că nici maică-mea nu a fost prea fericită să se descopere din nou însărcinată, la nici 3 luni de când născuse prima oară). Cine știe ce aș fi putut deveni, ce om aș fi fost azi, dacă m-aș fi bucurat, ca și copil, de un pachet all inclusive?!
Nu mi s-au dat răspunderi, deci iată-mă azi un adult care are probleme cu luatul deciziilor. Nu m-am simțit iubită necondiționat, deci mă tem că nu merit, cu adevărat, să fiu iubită, în schimb, am putut să devin o nesuferită, o acritură. Nu mi-au insuflat încredere în mine, deci iată-mă fugind de răspundere, amânând. Nu m-au încurajat deloc, niciodată, așa că uite ce departe (n-)am ajuns! Nu-mi amintesc să mă fi simțit, în ochii lor, importantă, apreciată, investită cu încredere, nu mi s-a dat ocazia să mă afirm, să-mi găsesc un rol și un statut în familie, așa că nu mi-am găsit niciodată locul în familie. E al naibii de simplu!

Urmează câteva extrase din carte, e o carte bună, să știți, iar Irina Petrea, departe de imaginea pe care i-a pus-o în cârcă televiziunea, e un om coerent, foarte bine pregătit.
Bucuria lui cea mai mare este să-i dai atenţie. Nici n-ai idee în câte moduri înţelege el să îi acorzi atenţie! Indiferent cum o faci însă, aceasta se traduce pentru el într-un singur fel: atenţie = iubire.
Primul pas spre a-l înţelege mai bine pe micuţul tău este să ţii minte cât de mare eşti tu (si toate ale tale) pentru el, cât de tunător ţi-e glasul şi cât de sus ţi-e capul, faţa, cât de mari ţi-s mâinile, cât de lungi picioarele, cât de puternic ești, cu câtă ușurinţă le ridici pe toate. Copilul te admiră şi vrea să fie ca tine, să poată face tot ce faci tu. Însă nu poate.
Reproşurile repetate îl fac pe copil să se simtă prost, îl umilesc şi îi distrug încrederea în sine. Când copilul face o criză, nu e cazul să faci şi tu una.
Copilul are voie să facă orice câtă vreme:

  • nu-şi face rău lui
  • nu face rău celorlalţi 
  • nu face rău lucrurilor.
Libertatea copilului este deplină între aceste trei limite menite să-l protejeze pe el, pe ceilalţi și creaţia (la modul general) de distrugere. O dată ce ţii minte aceste trei lucruri și-l înveţi și pe el, viaţa se simplifică incredibil de mult. Orice faptă și acţiune a copilului poate fi "cernută" prin această "sită" și, dacă nu "agaţă" nici unul dintre cele trei precepte, atunci nu e dăunător pentru nimeni și nimic.

A lăsa copilul să facă ORICE este o greşeală gravă. El devine răsfăţat, nerespectuos, lăudăros, agresiv, distrugător şi indisciplinat.
A nu-i permite copilului să facă NIMIC este la fel de grav, numai că efectele sunt altele: devine timid, dezinteresat, tracasat, frustrat, temător, neîndemânatic, nesigur pe el.

Ponturi utile:

• Când copilul se simte pedepsit pe nedrept, de ciudă, mai strică ceva, face ceva rău. Mai ales bătaia, umilinţa îl pot determina să se răzbune. Copiii se răzbună adesea pe cei care îi bat ori îi bruschează ori le vorbesc urât, chiar cu riscul de a fi din nou bătuţi atunci când sunt descoperiţi. Abia aşa se pot "înrăi.

• Ajută-1 să înţeleagă că tot el are cel mai mult de pierdut atunci când distruge ceva sau răneşte pe cineva, că orice lucru rău, orice faptă rea, aduce cu sine ceva la fel de rău (ori chiar mai rău).

• Nu-l eticheta cu apelativul "răule". Va face în aşa fel încât să-şi merite eticheta şi chiar va ajunge să creadă că nu e bun, că e în stare doar de fapte rele. Nu el este rău, ci fapta lui poate fi rea sau bună, atenţie deci la formulări.

• Nu te grăbi să înlocuieşti ceva ce a stricat în mod voit, de nervi, din răzbunare şi chiar din neglijenţă. Lasă-1 să-i simtă lipsa. Va învăţa să preţuiască mai mult ceea ce are. Nu îi trece cu vederea greşelile dându-i libertate absolută şi propunându-ţi să "întorci foaia" când va mai creşte. Cum crezi că ai să te impui în faţa lui la 15 ani dacă nu poţi s-o faci când el nu are decât 5? Te amăgeşti singur.
Refuzul de a-ţi disciplina copilul înseamnă să-l condamni să devină un adult cu probleme, poate chiar un inadaptat, un ins în afara legii.

Copiii vin pe lume cu "hard-ul" curat. Noi, părinţii şi educatorii lui, suntem cei care îi "instalăm" majoritatea "programelor" şi, neîndoios, pe cele de bază. Dacă noi nu ştim ce "programe" să "instalăm" şi cum să le "rulăm", dacă nu ştim cum să "întreţinem" şi să lucrăm cu acest "computer" de performanţă nebănuită, îl "defectăm" încă de la început şi niciodată nu va mai "funcţiona" la parametrii săi reali.


Ponturi utile:

• Lucrurile cele mai complicate pot avea răpunsuri simple; când nu înţelegi purtarea copilului tău, pune-te chiar pe tine în fruntea listei de "suspecţi" şi analizează-te cu atenţie.

• Dacă tot nu înţelegi unde e buba, întreabă-1 pe el ce-i place şi ce-i displace la tine. Poţi avea parte de adevărate revelaţii.

Tendinţa copilului este de a copia mai ușor năravurile unui părinte decât obiceiurile bune ale celuilalt și, între cei doi, el va alege să-l copieze mai mult pe cel care este personalitatea dominantă în familie.

Educarea copilului nu trebuie să se transforme într-o confruntare a voinţelor, într-o ciocnire a caracterelor. Dacă eu, ca adult, permit lucrurilor să ia o astfel de turnură, atunci nu am mai multă minte decât copilul din faţa mea.

Educaţia copilului începe cu noi. Noi trebuie să ne corectăm defectele, să scăpăm de obiceiurile nesănătoase sau proaste, altfel, cum să cerem copiilor ceea ce noi înşine, oameni în toată firea, nu putem realiza?

Prima lecţie de demnitate pe care o dai copilului tău este să ai cuvânt în faţa lui. E o lecţie obligatorie, pentru că nimic nu erodează mai repede autoritatea unui părinte decât promisiunile neîndeplinite şi ameninţările deșarte, pe care i le face copilului pe negândite, uneori doar ca să scape de gura lui ori ca să-l "cuminţească" pe moment. Treptat, toate vorbele tale aruncate în vânt îl fac pe copil să își piardă încrederea în tine și,cu timpul, îţi va fi tot mai greu să te faci ascultat, crezut și respectat de el.

Copiii care au răspunderi în casă se simt importanţi, luaţi in seamă. Micile îndatoriri le satisfac nevoia de identitate şi ii ajută să capete deprinderi, abilităţi şi cunoştinţe utile, să poarte responsabilităţi şi să înveţe să ia decizii, să fie siguri şi încrezători în ei. Sunt fericiţi.

Copiii, din nevoia de identitate, din nevoia de a se afirma într-un fel sau într-altul în cadrul grupului, sunt foarte dornici să primească "etichete" şi se bucură chiar şi de cele care nu le fac cinste. În mintea lor îşi spun că şi aşa e mai bine decât nimic. Atenţie deci! Vor face tot ce le stă în putere ca să-şi merite "renumele".
Etichetarea copilului e o greșeală frecventă. Condamnă fapta, nu copilul!
Ori de câte ori îţi laşi copilul "de capul lui", cum se spune, fără să vorbeşti cu el, fără să te joci, fără să-l pui să-ţi povestească ce a făcut pentru că ai altă treabă, eşti obosit sau fără chef, mai laşi să moară nişte neuroni din zestrea lui genetică.
Nu știu exact în ce secol o să se întâmple asta, dar to be continued. Mie îmi sunt utile informațiile astea, iar dacă se mai găsește măcar o persoană care să creadă la fel, înseamnă că nu am amânat degeaba ieșirea în parc, tocmai acum când ne așteaptă niște melci afară:p 

6 comentarii:

Anonim spunea...

Draga mea, i feel the same! Ce poti sa ma faci acum ar fi sa ierti, au facut si ei ce au putut atunci. Ai citit Desteptarea Evei de Alice Miller? Eu asta fac acum. Am inteles ca ar fi niste raspunsuri acolo. Nu stiu de ce, dar cartile de parenting mainstream parca nu ma atrag pt ca mi-e teama ca n-am sa fiu capabila sa discern binele de ce e gresit in metodele astea cu succes in masa...ca tot ziceai de lipsa increderii :( O revelatie pt mine a fost Retete de jocuri de Lawrence Cohen. Ti-o recomand. Sa vezi si acolo adevaruri triste. Mihaela

Ambasadoarea spunea...

Mihaela, chestia asta cu iertatul zic ca e facuta, pana ma lovesc de o chestie si-mi dau seama ca de fapt nu:) Of, numai adevaruri triste sunt pe lumea asta?:p Multumesc pt recomandari, caut si citesc!

amenajari living spunea...

Felicitari pentru articol!

cantare electronice spunea...

Niste sfaturi utile! Multumesc!

carucioare copii spunea...

Mai bine spus de atat nu se putea! Brovo!

Ambasadoarea spunea...

bine, bine, merci, acum gata cu spamurile, da?:)