marți, 23 iulie 2013

Nu vom ști niciodată

Nu vom ști niciodată cum ar fi fost dacă. Indiferent ce urmează după dacă. Și-atunci, dacă suntem toți de acord cu asta, de ce ne pierdem vremea imaginându-ne neavutul, dorindu-ne imposibilul, absurdul?

De ce naiba mă ustură inima. De ce am vârtejuri în stomac. De ce simt că amețesc când închid ochii. De ce aș alerga spre tine în picioarele goale. De ce nu mă gândesc la tine cum mă gândesc la proful de muzică din generală, de exemplu. De ce cântărești în continuare așa mult. De ce-mi aduc aminte cum mă priveai când eram în rochie. De ce te văd zâmbind când închid ochii și-mi vine să mă-ntind să-ți sărut colțul gurii. De ce văd poze cu noi peste tot.

De ce viața pe care mi-am imaginat-o nu e aceeasi cu cea în care deschid ochii în fiecare dimineață. De ce stau pe loc. De ce n-am mândria unei cariere de succes. De ce nu mă mișc. De ce sunt aici. De ce (las să) îmi țiuie urechile de plictiseală.

Uneori mă mut cu gîndul într-o viață pe care parcă o văd curgând aievea, paralel cu asta și piesele sunt atât de bine puse la punct de ajung să mă întreb care-i reala. Nu suntem doar cine suntem când nimeni nu ne privește, suntem cine suntem în funcție de persoana de care ne e dor.

Prinsă între o lume pierdută și una imaginată. Nici nu mergi mai departe, nici nu rămâi.
Dacă trăiești din amintiri, dacă te hrănești cu ele, atenție că nici nu te saturi, nici n-ai în vedere peisaje care (încă) contează. Amintirile-otravă sunt amintirile pe care le lustruiești, le parfumezi, le cârpești pe ici, pe colo, dar ele nu mai au decât un cadru real, mijlocul, miezul reprezintă plăsmuirea nevoilor tale nesatisfăcute, a dorului și-a imposibilității de-a merge înainte cu bucuria și curiozitatea călătorului, nicidecum realitatea așa cum era ea (cine naiba să mai știe cum era?!).

Niciun comentariu: