Mini-poveste 2: Întâlnirile de la 5 dimineața

Interiorul cabinetului său era aproape complet negru. Pășeai în el ca-n adâncurile cele mai întunecate ale ființei tale. Renumele său, uriaș pentru acele timpuri, nu s-a construit singur, dar parcă împotriva voinței lui, în ciuda lui. Nu-l bucurau laudele, recunoașterile, premiile, nu era niciodată prezent să și le ridice, ba dimpotrivă, de câte ori îi ajungeau la ureche note din răsunetul succesului său, se irita și-n ziua aia era și mai morocănos decât de obicei.

Era greu să-ți dai seama câți ani are. Oriunde între 40 și 60 de ani putea fi încadrat. Avea ochii tăciune, alungiți, umbriți de sprâncene dese, încâlcite, frunte fermă, colțuroasă, pe care, în foiala lui interioară cea mai vibrantă, firele de păr încă preponderent negre se întindeau ca niște șosete la soare. Se îmbrăca întotdeauna la fel. Avea zeci de costume cu zeci de cămăși, toate la fel. Costumul negru, cămășile albe. Pantofii de 2 feluri: negru lucios, negru mat, calitate superioară. Negrul lucios al pantofilor nu vestea o dispoziție bună, nu că s-ar fi putut spune despre el că are vreodată o dispoziție bună, dar când era încălțat cu aceștia, era cumplit.

Cum cumplit de speriată eram eu când am ajuns prima dată în fața ușii cabinetului său. N-am apucat nici să trag aer în piept că am și auzit intrați!. Îmi simțeam inima bătându-mi în gât, în ciocănituri aproape dureroase. Părul mi se înfășurase în eșarfa verde și mi se părea că răstorn toată liniștea orelor 5 ale acelei dimineți geroase cu zgomotele produse ca să mă smulg din strânsoarea ei. Eram prima programare din acea zi. Se uita la mine într-un fel pe care nu pot să-l descriu, ca și cum mă diseca pe viu și mă mângâia în același timp. Ochii săi aveau un luciu care s-a stins treptat pe măsură ce întâlnirile noastre s-au îndesit. Dar în ziua aia păreau să ardă de-a dreptul. După vreun sfert de oră mi-a spus puteți pleca, ne vedem mâine la aceeași oră!

Nu scosesem nici un cuvânt. Ajunsă în stradă mi-am dat seama că nici măcar nu salutasem. Gerul mă plesnea peste față și mă uitam nedumerită în jur, de parcă eram nouă pe lume. Aveam 31 de ani și mi se dăduse speranță.

Când am intrat a doua zi în cabinet el stătea întors cu scaunul și-așa a rămas toată ședința. Nu știu cât a durat, mi-e greu să-mi amintesc acest detaliu. Mi-a spus dezbrăcați-vă și plimbați-vă prin cameră, o să ajungeți undeva! Am avut senzația că mă sufoc când l-am auzit. Un curent rece mi-a trecut de-a lungul coloanei și-un tremur ciudat mi-a cuprins tot corpul. Mi-am descheiat nasturii rochiei și-am lăsat-o să cadă pe covor fără să mă gândesc s-o așez frumos pe fotoliu. Încremenisem. Tot!. Sutienul, chiloții și dresurile s-au culcat uimite pe rochie. M-am dat jos de pe tocuri și-n secunda următoare m-am simțit mică ca un bebeluș și m-am pornit să plâng. Plângeam în cascade, plângeam încet, plângeam zgomotos, plângeam fără sunet sau fără lacrimi, plângeam cu vocile fiecărei vârste prin care pășisem. Când am ajuns la capătul lacrimilor, cine știe cât timp trecuse, am început să mă plimb în cercuri mari prin cabinet. Am călătorit prin mine, m-am văzut cum trebuie că mă văd toți ceilalți oameni, reală, normală, frumoasă, dar mai ales vie. Nu știu ce le-a făcut asta, dar fiecare moleculă din mine s-a trezit la viață și-a pornit zglobie să dea de veste tuturor celulelor că trăiesc și că, de acum, asta o să se vadă.

Nu mă mai paraliza gândul că voi muri. Următoarele ședințe au fost de desțelenire. Sămânța bucuriei că trăiesc era plantată. Da, voi muri, într-o zi chiar voi muri, dar înainte de asta voi trăi.