vineri, 29 noiembrie 2013

Ziua aia când te gâdilă pe dinăuntru o pană jucăușă. Ce să fie, ce să fie?

- Sunt eu, fericirea.
- Oh, drăguțo, dar cu ce ocazie pe la noi? Văd că stai de dimineață și numeri pe degetele tale fără capăt de câte ori mi-am zis în gând sunt fericită, sunt fericită, sunt fericită. Sunt. Nimic din ce-mi este necesar, nu-mi lipsește. Am găsit baby spinach, diseară voi face o salată orientală cu mult verde în ea și-n același unic castron 2 furculițe mari și una mică se vor bate pe bucățelele de albuș. Sunt fericită. Fetița asta a venit în viața mea cu buzunarele pline de fericire, așa grozav de dragă îmi e că-mi vine să mă duc să mă împing în ușa grădiniței, să bat în ea cu palmele înghețate până-mi deschide cineva: e urgență, doamna directoare, e urgență!, și să alerg s-o strâng în brațe, să-mi plimb nasul prin cârlionții ei încâlciți și să mă îmbăt cu țubec, mami, și io țubec, pân la cec și maaaai sus, io maaai sus (o compilație între replicile noastre pe care le zice ea singură cap-coadă, în timp ce eu mă scarpin de gardul fericirii ca o mâță sătulă).

Fericirea-i ca un animal vagabond care așteaptă să-l chemi să ți se așeze în poală. True story.

Niciun comentariu: